În Monitorul Oficial nr.464/25.06.2014 a fost publicată Decizia Curţii Constiuţionale nr.266/7.05.2014 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Considerentele fundamentale reţinute de Curte in susţinerea soluţiei sale sunt urmatoarele :
“21. … Curtea constată că, deşi atât legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 192/2006 şi Codul de procedură civilă [art. 227 alin. (2) teza finală], cât şi Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi informală, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instituită de alin. (12) din acelaşi articol. Aşa fiind, deşi medierea este facultativă, totuşi şedinţa de informare privind avantajele medierii este obligatorie.”
“22. Curtea apreciază, totodată, că reglementarea legală criticată, respectiv art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin care părţile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra medierii, răstoarnă prezumţia irefragabilă "nemo censetur ignorare legem". Dacă legea, în speţă Legea nr. 192/2006, cu toate modificările ei, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit acestui adagiu, cetăţeanul beneficiază de prezumţia de cunoaştere a legii. Ca atare, nu este justificată o procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi. În mod indubitabil această obligaţie instituită sub orice sancţiune, nu doar sub aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiţie. Obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis.”
“23. Întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, Curtea constată că prin reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singuri dacă au sau nu nevoie de această informare. Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se arată că "simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011).”
“24. Ca atare, Curtea consideră că procedura prealabilă obligatorie a informării asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către cetăţean a drepturilor sale în justiţie. Mai mult, o procedură constând în informarea asupra existenţei unei legi apare, neîndoielnic, ca o încălcare a dreptului de acces la justiţie, ce pune asupra justiţiabilului o sarcină inoportună, cu atât mai mult cu cât procedura se rezumă la o simplă obligaţie de informare, şi nu la încercarea efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere, astfel încât participarea părţilor la şedinţa de informare în faţa mediatorului este una cu caracter formal.”
Apreciez ca in mod forţat consideră Curtea că participarea părţilor la şedinţa de informare in faţa mediatorului este una cu caracter formal .
Cine are de-a face efectiv cu domeniul medierii şi a exercitat măcar o şedinţă de informare asupra avantajelor medierii ştie ca informarea nu a fost gândită şi în fapt, nici nu poate fi exercitată ca o simplă ”enunţare” a unor avantaje generice pentru justiţiabil, ci ca o analiză si o configurare specifică a avantajelor medierii funcţie de natura si cauzele proprii ale conflictului, inclusiv funcţie de datele specifice interne si exterioare ale persoanelor implicate in conflict pasibile de a fi interesate mai mult sau mai putin de accesarea propriu zisa a procedurii medierii .
Imi permit să formulez acest punct de vedere, atât din perspectiva de mediator, cât mai ales din perspectiva de practician al dreptului care a vizualizat în timp că în spatele unor prevederi legale cu rezonanţă neutră si impersonală, stau oameni care le aplica cu bună credintă, în cele mai multe cazuri, în scopul de a-şi realiza obiectivul urmărit.
Din această perspectivă, nu pot fi de acord, în acceptiunea mea, cu consideraţiile Curtii Constituţionale conform cărora “participarea părţilor la şedinţa de informare în faţa mediatorului este una cu caracter formal”, întrucât chiar apariţia si statuarea “şedintei de informare asupra avantajelor medierii” pe paleta justiţiei a fost reglementată si a înlocuit efectiv vechea procedură a CONCILIERII DIRECTE reglementată de fostul Cod de Procedură Civilă, procedură amiabilă care s-a dovedit indubitabil a avea in practică un profund caracter formal.
Repet, cine a făcut măcar o şedintă de informare ştie că măcar una din cele două părţi prezente, dacă nu amândouă, a inţeles, şi-a prefigurat avantajele proprii şi a dorit sa încerce soluţionarea prin mediere, ca metodă alternativă de soluţionare a conflictelor .
În această viziune, accepţiunea Curţii Constituţionale în sensul că prin publicarea Legii medierii în Monitorul Oficial, raportată la prezumţia de cunoaştere a legii de către cetăţean, nu este justificată o procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi, o apreciez la rândul meu ca fiind pur FORMALĂ.
Astfel, deşi Legea medierii este în vigoare din 2006, aceasta nu a fost cunoscută şi aplicată decât sporadic, instituţia medierii fiind exercitată în instanţele judecătoreşti la o scară extrem de scăzută la nivelul cetăţenilor, aceiaşi cetăţeni de care vorbeşte Curtea Constituţională, pentru care funcţionează prezumţia de cunoaştere a legii.
Apariţia şedinţei de informare despre avantajele medierii la începutul anului 2013, a fost liantul care a determinat propagarea reală şi efectivă a mecanismului medierii, cetăţeanul justiţiabil cunoscând astfel în mod direct în ceea ce îl priveşte posibilitatea accederii la această procedură.
Singura obligaţie intrinsecă a justiţiabilului roman, conform prevederilor legale declarate neconstituţionale a fost aceea de a lua o decizie dacă apelează sau nu la procedura medierii, după parcurgerea informării şi conştientizarea avantajelor medierii. Ori, acesta a fost scopul şi obiectivul final al legiuitorului, faţă de care mediatorii şi practicienii dreptului în legătură directă cu medierea ştiu că în practică în parte a fost atins!
Mediator/Jurist Cristian Şerban
